"Natura este arta lui Dumnezeu cel Veşnic." - Alighieri Dante

luni, 29 februarie 2016

Pădurea ne cheamă...

     Citeam zilele astea într-o carte că fiecărui bărbat îi este adresată o chemare să părăsească confortul casei din când în când și să scoată nasul în natură. De ce? Ca să se descopere pe sine, să descopere din ce material îi făcut și să-și cunoască limitele. Tare aș fi curios să văd pe mulți făcând asta. Băieții ăia care-s ”la modă” în ziua de azi, care habar n-au nici să-și ungă pâinea... ce să mai vorbim de tăiat un lemn sau pus un cort.... alea-s deja povești. Chemarea asta îi foarte specifică pentru fiecare numa că unii aleg să o înăbușe cu diferite motive, mulțumindu-se să stea confortabil și să trăiască după normele secolului ăsta nebun. În cel mai rău caz nici nu-și dau seama că în ei a fost pus un spirit de aventurier care trebuie lăsat să iasă la suprafață. Încă de la vârste fragede toți băieții caută o doză de pericol, caută ceva interesant, văd în orice băț o posibilă armă, pe care dacă-l mai și cioplești puțin devine un pistol sau mai știu eu ce... Își fac câte o praștie pe care o mânuiesc cu multă îndemânare sau câte un arc cu care își exersează precizia. Iar cuiburile de păsări sigur nu scapă necercetate oricât de sus ar fi... Toate astea trebuie să le fi făcut dacă ai avut o copilărie fericită... Ce încerc să scot în evidență e că încă de la vârste fragede, acea parte de aventurier a bărbatului îi prezentă în sufletul lui și își pune amprenta asupra sa, într-un mod frumos. E ceva specific, care îl face un erou pe fiecare băiat. Deci da, ne-am născut să fim așa. Eu sunt mândru de asta. Dar realitatea vine și ne taie un pic din aripi. Societatea contemporană ne umbrește orice urmă de frumusețe sufletească și ne aruncă într-un mod de viață total opus, cerându-ne să fim la modă, impunându-ne un anumit stil de viață și ne afectează chiar și gândirea. Astfel începi să acorzi mai multă importanță ideilor venite din jur decât propriilor tale păreri. Ești atât de captat de viața asta de zi cu zi încât nici nu-ți mai dai seama că defapt nu mai ești tu însuți. Ți-ai părăsit demult îndemnurile inimii tale. În sfârșit, ca să închei cu mustrarea, revin la ceea ce suntem defapt... Oameni unici care dispun de capacități uimitoare, în care Dumnezeu a pus tot ce-i mai bun. Doar că e de datoria fiecăruia să se descopere pe sine și să se autocunoască. Să pornească în căutarea sinelui. Așa că cel mai frumos și mai drept lucru față de orice bărbat ar fi ca el să acorde puțină atenție spiritului său de aventurier, felului în care a fost creat și să pună pasul fără teamă pe poteci, să guste apa de izvor și să respire aerul de munte. Asta ca să nu uite din ce-i făcut și că defapt nicăieri nu se poate petrece timpul mai bine decât în natură. Ar fi păcat ca măcar în timpul liber pe care îl ai să nu cauți să părăsești cotidianul și să acorzi un pic de importanță acestor lucruri.
     Numa' bine!

duminică, 7 februarie 2016

Cum s-a întâmplat...

     M-am îndrăgostit de munte acum vreo 3 - 4 ani, probabil pentru totdeauna...și nu cred că o să regret asta vreodată, pentru că el nu mă dezamăgește și îmi dă liniște sufletească ori de câte ori îl caut. Întotdeauna am avut o părere bună despre el, dar după cum spuneam, abia în ultimii ani l-am cunoscut mai bine. E adevărat că sunt un amator al drumețiilor, dar asta nu înseamnă că nu reușesc să mă bucur de ele așa cum o fac cei care merg mai des decât mine.
     Am avut noroc cu niște prieteni care m-au mai scos la pădure și așa am gustat și eu din modul ăsta extraordinar de a petrece timpul liber. Mi-am dat seama că există multe locuri de văzut, peisaje faine și poteci care mă așteaptă. Lucruri pe cât de simple, pe atât de frumoase. De atunci am mai tot mers și am învățat multe lucruri. Încet, încet m-am ocupat și de echipament... măcar strictul necesar ca să mă ajute pe munte.
     Acum cred că nu există un mod mai bun de a petrece timpul liber decât ăsta...e ceva care mă scoate din febra secolului în care trăim. Totul se bazează pe respect. Trebuie să respecți muntele și să îl vezi ca pe ceva pur, creat de Dumnezeu. Atâta timp cât îl respecți și ești responsabil, poți fi convins că nu o să te prindă vreo furtună sau să te pape ursul.
     Am cunoscut destul de mulți munțomani și pot să spun că au o lume a lor... majoritatea sunt prietenoși și au un sistem de valori bine definit. Știu să se bucure de lucrurile simple și mereu ai subiecte de discuție cu ei. Muntele îi leagă.
     Tot din dragoste pentru munte și pădure am ajuns să fac și blogul ăsta. Poate le trezește curiozitatea și altora. Ar fi păcat într-o lume care regresează din multe puncte de vedere și care promovează tot mai multe nonvalori să nu pui la dispoziție o astfel de informație și să nu împărtășești un gând bun, un peisaj sau o învățătură.
     Numa' bine!