"Natura este arta lui Dumnezeu cel Veşnic." - Alighieri Dante

duminică, 31 ianuarie 2016

Ca să înţelegi

     Unii mă întreabă care-i scopul pentru care eu ies în natură şi urc de nebun în munţi. Aceşti oameni se împart în două categorii, zic eu: ori mă întreabă cu interes şi ar vrea să facă şi ei asta dar n-au avut ocazia până acum, ori mă întreabă pentru că nu înţeleg nimic din mersul pe munte şi chiar li se pare stupid să dormi în cort. Ei bine, îi respect pe primii, dar sunt dezamăgit de cei din urmă. Sunt dezamăgit nu pentru că nu gândesc ca mine...ci pentru că nu îşi dau seama de adevărata valoare a lucrurilor. Ei nu îşi dau seama că dincolo de betoanele oraşului există ceva mult mai măreţ, mai frumos şi mai bun pentru suflet. Le stă sub nas ceva neschimbat, ceva ce este la fel ca la începuturile Pământului. Toată natura a fost creată de Dumnezeu pentru om...şi cu toate acestea, majoritatea oamenilor sunt atât de străini de aceasta. Ei aleg să se rezume la o cuşcă de beton... Nu cumva să plece la pădure să îşi aerisească mintea măcar o dată pe lună. S-ar putea să îi mănânce ursul, sau mai rău, să îngheţe de frig pentru că nu sunt în stare să aprindă un foc. Cel mai convenabil pentru ei e cu maşina de 1 mai, porbagajul plin de peturi de bere pe care normal că le lasă în pădure, şi maneaua la maxim ca să sperie toate animalele pe o rază de câţiva kilometri. Şi atunci eu i-aş întreba...Pentru ce mai merg? Să se bucure de ce? Nu pot să îi înţeleg...
     Ce pot eu să spun despre ieşitul la pădure atât celor interesaţi cât şi celorlalţi care nu înţeleg nimic?...cred că dacă ai mai aruncat o privire în postările de pe blogul ăsta, ţi-ai făcut deja o vagă impresie. Când mă văd înconjurat de verde parcă acord mai multă importanţă simţurilor mele, un simplu ciripit de pasăre mă face mai atent. Mă bucur de apa ce mi-o oferă un izvor. Privesc încântat un apus sau un răsărit... Lucruri pe care nu le am zilnic, sau nu le iau în seamă fiind prea ocupat cu alte treburi. Însă un lucru e sigur: muntele şi pădurea sunt tot acolo şi la ele găsesc liniştea de care am nevoie ori de câte ori îmi iau rucsacul în spate şi plec.

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Sfârşit şi început...

     S-a mai dus un an, dar cum mai spuneam într-o postare, important e cu ce ai rămas, ce ai realizat şi ce ai învăţat. Am mai ieşit la pădure şi o să mai ies... însă după fiecare tură mă simt mai bogat sufleteşte şi mai adaug o amintire frumoasă în sufletul meu.

     Găsesc că e un moment bun să mă găndesc la toate potecile pe care am călcat anul acesta, locurile în care am fost şi să stabilesc în mare, următoarele trasee de făcut.
     Am reuşit să ies pentru ultima oară din an, pe o vreme foarte frumoasă care ai zice că anunţă venirea primăverii, şi nicidecum iarna.

     E a treia oară când urc în acest loc, dar cu aceeaşi bucurie ca prima dată. Locația am mai prezentat-o, însă pot să mai precizez că e o căbănuță de multe milioane de stele... așa îmi place să cred.
     Dimineața și seara, temperatura coboară destul de mult, însă pe la amiază crește și creează o stare numa bună pentru o plimbare. Nu cunosc exact altitudinea dar cred că ar fi vorba de peste 1300m... oricum, întâlnim pădurile de amestec care în perioada asta arată foarte fain. Coniferele au un verde închis, specific lor, iar restul pădurii este goală de frunze.
     În depărtare se vede și zăpada și probabil nu va mai dura mult până va ajunge și aici...ar fi și timpul.
     Mă bucur că n-a trecut anul fără să mai văd puțin din măreția naturii și să-mi bucur sufletul, fără să mă întorc în elementul meu... pentru că nicăieri nu mă simt mai bine decât la munte.
     Cred că am avut un an frumos, în care am putut vedea din plin măreția creației lui Dumnezeu, într-un mod simplu dar atât de complex precum natura. Și vreau să Îi mulțumesc Lui pentru asta.
     Iar ție îți doresc numai gânduri bune, cărări bătute și dacă curiozitatea nu te-a împins până acum în natură, te îndemn să-ți faci timp și pentru asta. Numa bine!