"Natura este arta lui Dumnezeu cel Veşnic." - Alighieri Dante

marți, 30 august 2016

Ieșire în Retezat - partea a II-a

     Chiar speram să mă întorc cât de curând în Retezat ca să mai punctez câteva obiective pe care le-am ratat data trecută. De data aceasta am reușit să fac o bucată mai lungă într-o singură zi. Ce-i drept, și vremea a fost tare bună.
     Am făcut un traseu de 11 ore prin următoarele puncte importante:
Cabana Pietrele (1480 m.) - Culmea Lolaia - Vf. Lolaia Nord (2180 m.) - Vf. Lolaia Sud (2275 m.) - Vf. Retezat (2485 m.) - Șaua Retezatului (2251 m.) - Poarta Bucurei - Lacul Bucura - Vf. Peleaga (2509 m.) - Colții Pelegii - Lacul Pietrele - Valea Pietrele - Cabana Gențiana (1670 m.) - Cabana Pietrele.
   
     Am marcat cu portocaliu traseul și ar mai fi de adăugat faptul că la coborârea din Colții Pelegii ne-am abătut puțin de la traseu și am ajuns mai repede în vale, unde am găsit marcajul aproape de Lacul Pietrele. Abaterea asta de la traseu a fost destul de importantă... o să vedem mai târziu de ce.
     Câteva poze aranjate într-o ordine cronologică de pe traseu nu strică.


      La urcare, pe Culmea Lolaia, se vede Valea Stânișoarei, iar în partea dreaptă vârfurile Lolaia Nord, Lolaia Sud și cel mai departe, Retezatul.



     Printre jnepeni, ferită de vânt, crește o grămadă de zmeură, afine și merișoare... din mers poți culege câteva. Au un gust minunat.

     No, asta-i o treabă tare interesantă. Din cauza presiunii scăzute, ceva închis etanș își mărește volumul. Fiind ambalat la o altitudine mai joasă, aerul din corn are o presiune mai mare decât cel de aici, de la peste 2000 m. Cam asta cred că e explicația :)).

   
     Urcarea de pe Lolaia până pe Retezat e destul de serioasă, chiar dacă diferența de nivel nu-i extraorinară, dar urcarea se face destul de brusc.


     Și de aici se vede că ești deasupra norilor. N-am mai văzut norii de sus până acum. E ceva superb.


     Din Șaua Retezat se vede tare fain în stânga întreaga vale a Stânișoarei și lacul.


     Următorul popas e la Lacul Bucura. Pe malul lui sunt așezate o grămadă de corturi și refugiul Salvamont.

     De aici începe urcarea până în Vf. Peleaga, pe care îl prind în de data asta pe o vreme superbă.



     De pe vârf se vede în stânga Bucura, lăsat demult în urmă, iar în dreapta, coborârea pe care urmează să o facem, pe creastă.
     Spuneam mai devreme că am deviat un pic de la traseu pe coborâre, așa că am luat-o la dreapta chiar din prima șa care se vede în imagine, deși nu aveam nici un traseu marcat. Așa că am trecut printr-o zonă mai greu accesibilă și mai puțin frecventată de grupurile de turiști. O zonă mai retrasă, perfectă pentru caprele negre.


     Erau chiar sub noi... cred că urcau, dar s-au speriat de noi și au luat-o pe altă parte. Prima care ne-a văzut a scos un fel de șuierat, anunțându-le parcă pe celelalte. Asta m-a făcut și pe mine atent la ele pentru că în primă fază nu le-am văzut. Erau 6 în total. La vreo 100 de metri sub noi. Perfect! Le-am admirat un pic înainte să se piardă printre jnepeni.
     Data trecută urs, acum capre, data vitoare nu știu ce va fi... Poate iar urs :)).
     Mă bucur că în tura asta am reușit să ajung în mai multe puncte din Retezat... pe unele vârfuri am urcat pentru a doua oară, însă de fiecare dată e alfel, așa cum spuneam într-o postare mai veche.
     Numa' bine!

miercuri, 24 august 2016

Ieșire în Retezat - partea I

     Scriu iar aici după muuuult timp. Recunosc că n-am mai avut resursele necesare să deschid măcar pagina asta și să pun o poză sau două cuvinte scurte... Dar contează că în sfârșit am reușit să dau o fugă în Retezat.
     Am plecat foarte de dimineață de acasă ca să putem face un traseu scurt după ce ajungem la cabană. Am lăsat mașina mai sus de Cabana Cascada (Cârnic)... acolo este o parcare amenajată, iar de acolo până Cabana Pietrele am urcat 2 ore.

     Aici dai numai de oameni faini, iubitori ai muntelui... Dimineața pleacă devreme urmând câte un marcaj și se întorc abia dupămasa sau seara obosiți după atâta mers.
     La cabană sunt condiții foarte bune și te poți caza la una din căbănuțe cu 25 de lei pe noapte. Ai un pat curat, loc să îți pui bagajele și o sobă mică în colț. Exact ce ai nevoie pe munte. Iar seara aproximativ 2 ore ai și electricitate. Cabana mare are o sală de mese unde poți bea un cei sau să mănânci ceva. Las aici un link unde găsiți mai multe detalii: Cabana Pietrele.
     După ce ne-am cazat, am plecat pe vârful Retezat (sau cel puțin ăsta era planul).


     Am urcat pe marcajul bandă galbenă și am ajuns până pe Vf. Lolaia Sud (2275 m.) de unde ne-am întors pentru că se lăsa seara.


     Când coboram de pe vârf văd ceva că se mișcă în dreapta noastră, pe versant la vreo 150 m. Mă opresc... Văd un spate blănos după niște pietre și aștept. Când ridică capul văd o ursoaică iar în urma ei un pui.

   
     Scot repede telefonul să fac o poză cât de cât, timp în care ea se oprește și se uită la noi.. în urma ei puiul care deja se întoarce și începe să coboare în vale. Ursoaica mai rămâne câteva momente uitându-se la noi și în final fuge și ea în jos. Extraordinar sentiment te cuprinde să vezi un urs sălbatic... fără nici un gard între tine și el. N-aș putea să îi spun teamă ci mai degrabă o plăcere inconștientă. Faină întâlnire! În scurt timp ajungem la cabană și cam așa se termină prima zi.
     Traseul de a doua zi e mult mai lung... De la cabană plecăm pe banda albastră care ne duce pe Valea Pietrele. Nu după mult timp ajungem la Cabana Gențiana unde găsim mulți munțomani și un salvamontist care ne dă ceva sfaturi pentru traseu.


     După cabană, valea se întinde fără prea multe obiective până la Tăul Pietrele.


     Următorul punct important pe hartă e Custura Bucurei, unde părăsim banda albastră și o luăm la stânga pe bandă roșie până pe cel mai înalt vârf (Vf. Peleaga 2509 m.). Ce trebuie adăugat este că de pe Custură se vede tare fain Lacul Bucura... așa că nu am mai coborât până pe malul lui...asta ne mai costa o oră.


     Urcușul de pe Custură până pe vârf e destul de greu... dar când ajungi sus îți este răsplătit efortul.




     Pentru că se adunau norii de ploaie, am renunțat să mai urcăm pe Vf. Păpușa (2508 m.) și am coborât pe Valea Rea (triunghi galben) dar tot am prins vreo 15 min. de ploaie.

     
    A treia zi am plecat pe triunghi roșu, ne-am abătut puțin pe cerc roșu ca să ajungem și la Tăul dintre Brazi, apoi am revenit pe triunghiul roșu până la Lacul Galeș.



     Cățărarea de la Lacul Galeș până pe Vf. Mare (2441 m.) pe care o aveam în plan am abandonat-o din cauza norilor.
     Cam asta a fost și prima tură din Retezat... am reușit să ating o bună parte din trasee, dar sper că destul de curând să ajung și pe vârfurile pe care le-am ratat.
     Numa' bine!
     

luni, 29 februarie 2016

Pădurea ne cheamă...

     Citeam zilele astea într-o carte că fiecărui bărbat îi este adresată o chemare să părăsească confortul casei din când în când și să scoată nasul în natură. De ce? Ca să se descopere pe sine, să descopere din ce material îi făcut și să-și cunoască limitele. Tare aș fi curios să văd pe mulți făcând asta. Băieții ăia care-s ”la modă” în ziua de azi, care habar n-au nici să-și ungă pâinea... ce să mai vorbim de tăiat un lemn sau pus un cort.... alea-s deja povești. Chemarea asta îi foarte specifică pentru fiecare numa că unii aleg să o înăbușe cu diferite motive, mulțumindu-se să stea confortabil și să trăiască după normele secolului ăsta nebun. În cel mai rău caz nici nu-și dau seama că în ei a fost pus un spirit de aventurier care trebuie lăsat să iasă la suprafață. Încă de la vârste fragede toți băieții caută o doză de pericol, caută ceva interesant, văd în orice băț o posibilă armă, pe care dacă-l mai și cioplești puțin devine un pistol sau mai știu eu ce... Își fac câte o praștie pe care o mânuiesc cu multă îndemânare sau câte un arc cu care își exersează precizia. Iar cuiburile de păsări sigur nu scapă necercetate oricât de sus ar fi... Toate astea trebuie să le fi făcut dacă ai avut o copilărie fericită... Ce încerc să scot în evidență e că încă de la vârste fragede, acea parte de aventurier a bărbatului îi prezentă în sufletul lui și își pune amprenta asupra sa, într-un mod frumos. E ceva specific, care îl face un erou pe fiecare băiat. Deci da, ne-am născut să fim așa. Eu sunt mândru de asta. Dar realitatea vine și ne taie un pic din aripi. Societatea contemporană ne umbrește orice urmă de frumusețe sufletească și ne aruncă într-un mod de viață total opus, cerându-ne să fim la modă, impunându-ne un anumit stil de viață și ne afectează chiar și gândirea. Astfel începi să acorzi mai multă importanță ideilor venite din jur decât propriilor tale păreri. Ești atât de captat de viața asta de zi cu zi încât nici nu-ți mai dai seama că defapt nu mai ești tu însuți. Ți-ai părăsit demult îndemnurile inimii tale. În sfârșit, ca să închei cu mustrarea, revin la ceea ce suntem defapt... Oameni unici care dispun de capacități uimitoare, în care Dumnezeu a pus tot ce-i mai bun. Doar că e de datoria fiecăruia să se descopere pe sine și să se autocunoască. Să pornească în căutarea sinelui. Așa că cel mai frumos și mai drept lucru față de orice bărbat ar fi ca el să acorde puțină atenție spiritului său de aventurier, felului în care a fost creat și să pună pasul fără teamă pe poteci, să guste apa de izvor și să respire aerul de munte. Asta ca să nu uite din ce-i făcut și că defapt nicăieri nu se poate petrece timpul mai bine decât în natură. Ar fi păcat ca măcar în timpul liber pe care îl ai să nu cauți să părăsești cotidianul și să acorzi un pic de importanță acestor lucruri.
     Numa' bine!

duminică, 7 februarie 2016

Cum s-a întâmplat...

     M-am îndrăgostit de munte acum vreo 3 - 4 ani, probabil pentru totdeauna...și nu cred că o să regret asta vreodată, pentru că el nu mă dezamăgește și îmi dă liniște sufletească ori de câte ori îl caut. Întotdeauna am avut o părere bună despre el, dar după cum spuneam, abia în ultimii ani l-am cunoscut mai bine. E adevărat că sunt un amator al drumețiilor, dar asta nu înseamnă că nu reușesc să mă bucur de ele așa cum o fac cei care merg mai des decât mine.
     Am avut noroc cu niște prieteni care m-au mai scos la pădure și așa am gustat și eu din modul ăsta extraordinar de a petrece timpul liber. Mi-am dat seama că există multe locuri de văzut, peisaje faine și poteci care mă așteaptă. Lucruri pe cât de simple, pe atât de frumoase. De atunci am mai tot mers și am învățat multe lucruri. Încet, încet m-am ocupat și de echipament... măcar strictul necesar ca să mă ajute pe munte.
     Acum cred că nu există un mod mai bun de a petrece timpul liber decât ăsta...e ceva care mă scoate din febra secolului în care trăim. Totul se bazează pe respect. Trebuie să respecți muntele și să îl vezi ca pe ceva pur, creat de Dumnezeu. Atâta timp cât îl respecți și ești responsabil, poți fi convins că nu o să te prindă vreo furtună sau să te pape ursul.
     Am cunoscut destul de mulți munțomani și pot să spun că au o lume a lor... majoritatea sunt prietenoși și au un sistem de valori bine definit. Știu să se bucure de lucrurile simple și mereu ai subiecte de discuție cu ei. Muntele îi leagă.
     Tot din dragoste pentru munte și pădure am ajuns să fac și blogul ăsta. Poate le trezește curiozitatea și altora. Ar fi păcat într-o lume care regresează din multe puncte de vedere și care promovează tot mai multe nonvalori să nu pui la dispoziție o astfel de informație și să nu împărtășești un gând bun, un peisaj sau o învățătură.
     Numa' bine!

duminică, 31 ianuarie 2016

Ca să înţelegi

     Unii mă întreabă care-i scopul pentru care eu ies în natură şi urc de nebun în munţi. Aceşti oameni se împart în două categorii, zic eu: ori mă întreabă cu interes şi ar vrea să facă şi ei asta dar n-au avut ocazia până acum, ori mă întreabă pentru că nu înţeleg nimic din mersul pe munte şi chiar li se pare stupid să dormi în cort. Ei bine, îi respect pe primii, dar sunt dezamăgit de cei din urmă. Sunt dezamăgit nu pentru că nu gândesc ca mine...ci pentru că nu îşi dau seama de adevărata valoare a lucrurilor. Ei nu îşi dau seama că dincolo de betoanele oraşului există ceva mult mai măreţ, mai frumos şi mai bun pentru suflet. Le stă sub nas ceva neschimbat, ceva ce este la fel ca la începuturile Pământului. Toată natura a fost creată de Dumnezeu pentru om...şi cu toate acestea, majoritatea oamenilor sunt atât de străini de aceasta. Ei aleg să se rezume la o cuşcă de beton... Nu cumva să plece la pădure să îşi aerisească mintea măcar o dată pe lună. S-ar putea să îi mănânce ursul, sau mai rău, să îngheţe de frig pentru că nu sunt în stare să aprindă un foc. Cel mai convenabil pentru ei e cu maşina de 1 mai, porbagajul plin de peturi de bere pe care normal că le lasă în pădure, şi maneaua la maxim ca să sperie toate animalele pe o rază de câţiva kilometri. Şi atunci eu i-aş întreba...Pentru ce mai merg? Să se bucure de ce? Nu pot să îi înţeleg...
     Ce pot eu să spun despre ieşitul la pădure atât celor interesaţi cât şi celorlalţi care nu înţeleg nimic?...cred că dacă ai mai aruncat o privire în postările de pe blogul ăsta, ţi-ai făcut deja o vagă impresie. Când mă văd înconjurat de verde parcă acord mai multă importanţă simţurilor mele, un simplu ciripit de pasăre mă face mai atent. Mă bucur de apa ce mi-o oferă un izvor. Privesc încântat un apus sau un răsărit... Lucruri pe care nu le am zilnic, sau nu le iau în seamă fiind prea ocupat cu alte treburi. Însă un lucru e sigur: muntele şi pădurea sunt tot acolo şi la ele găsesc liniştea de care am nevoie ori de câte ori îmi iau rucsacul în spate şi plec.

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Sfârşit şi început...

     S-a mai dus un an, dar cum mai spuneam într-o postare, important e cu ce ai rămas, ce ai realizat şi ce ai învăţat. Am mai ieşit la pădure şi o să mai ies... însă după fiecare tură mă simt mai bogat sufleteşte şi mai adaug o amintire frumoasă în sufletul meu.

     Găsesc că e un moment bun să mă găndesc la toate potecile pe care am călcat anul acesta, locurile în care am fost şi să stabilesc în mare, următoarele trasee de făcut.
     Am reuşit să ies pentru ultima oară din an, pe o vreme foarte frumoasă care ai zice că anunţă venirea primăverii, şi nicidecum iarna.

     E a treia oară când urc în acest loc, dar cu aceeaşi bucurie ca prima dată. Locația am mai prezentat-o, însă pot să mai precizez că e o căbănuță de multe milioane de stele... așa îmi place să cred.
     Dimineața și seara, temperatura coboară destul de mult, însă pe la amiază crește și creează o stare numa bună pentru o plimbare. Nu cunosc exact altitudinea dar cred că ar fi vorba de peste 1300m... oricum, întâlnim pădurile de amestec care în perioada asta arată foarte fain. Coniferele au un verde închis, specific lor, iar restul pădurii este goală de frunze.
     În depărtare se vede și zăpada și probabil nu va mai dura mult până va ajunge și aici...ar fi și timpul.
     Mă bucur că n-a trecut anul fără să mai văd puțin din măreția naturii și să-mi bucur sufletul, fără să mă întorc în elementul meu... pentru că nicăieri nu mă simt mai bine decât la munte.
     Cred că am avut un an frumos, în care am putut vedea din plin măreția creației lui Dumnezeu, într-un mod simplu dar atât de complex precum natura. Și vreau să Îi mulțumesc Lui pentru asta.
     Iar ție îți doresc numai gânduri bune, cărări bătute și dacă curiozitatea nu te-a împins până acum în natură, te îndemn să-ți faci timp și pentru asta. Numa bine!