"Natura este arta lui Dumnezeu cel Veşnic." - Alighieri Dante

duminică, 12 aprilie 2015

O tură bună... pentru suflet

     Drept să-ţi spun, ardea sufletul în mine să îmi pregătesc rucsacul şi să plec... Aveam un soi de nelinişte interioară, a cărei cauză o cunosc: lipsa de pădure. A trecut ceva vreme de la ultima tură, dar nu din cauze determinate de mine, ci de context. Alergarea asta nebunească de zi cu zi e defapt răspunzătoare de absenţa mea din natură.
     Când în sfârşit îmi văd pasul pe cărare, realizez diferenţa dintre a trăi după cum dictează lumea şi a trăi frumos, după plăcerea inimii... Viaţa de zi cu zi îţi oferă un loc în societate şi-i bună în felul ei, dar trebuie organizată în aşa fel încât să nu-ţi ia minţile şi să fie un stres permanent pentru tine. Pe de altă parte, a trăi frumos înseamnă a ajunge la o stare de armonie între gândire, fapte şi simţuri. Ori asta-i ceva diferit... Mersul la pădure te pune în situaţia de a acorda importanţă simţurilor tale şi de a admira lucruri mărunte dar pline de însemnătate.
     Muntele îţi poate fi prieten dacă îl respecţi, dar te mai învaţă şi câte o lecţie, doar aşa...ca să îl respecţi mai mult şi să-i vezi măreţia.
     Să vorbim un pic despre tura asta... până la urmă ea e subiectul principal al postării. Ne-am tot gândit ce şi cum să facem să punem de vreo două sau trei zile la pădure şi în cele din urmă uite că ne trezim pe o cărare şerpuită ce se afundă printre copaci. Pe măsură ce urcăm, apare şi zăpada. Chiar dacă e luna aprilie, iarna-i încă prezentă la altitudinea asta. Şi cum afară-i destul de răcoare, urcuşu-i şi mai bun că te încălzeşte iar aerul tare de munte îţi pătrunde în plămâni. Am ales ca şi adăpost o veche căsuţa din lemn, pentru că-i mai bună decât cortul. Până ajungem sus, se lasă întunericul, iar seara trece fără alte întâmplări. A doua zi dimineaţa plecăm într-o drumeţie de câteva ore prin împrejurimi.
 
     După o vreme, apar şi urmele de animale. Iarna-i fain că poţi cerceta bine locul şi distingi fiecare urmă foarte clar. N-ai nevoie de cine ştie ce cunoştinţe să-ţi dai seama că asta-i o urmă de căprioară.
Am şi văzut-o mai sus...dar era tare speriată şi o trecut coama înainte să scot aparatul şi să o surprind. S-ar fi văzut tare fain pe fundalul alb al zăpezii. Alte animale n-am avut norocul să vedem, dar peisaje, destule.
 
      Filmuleţele astea le pun pentru că îs mai sugestive şi redau foarte bine atmosfera muntelui, fără să o ştirbească... mai lipseşte numa să simţi şi aerul rece.
    După vreo 4 ore bune de mers ajungem la căsuţa noastră şi pregătim masa de seară. O mâncare caldă prinde tare bine după drumeţia asta. Om fi noi băieţi, dar ne descurcăm să facem o măncare bună.
   După ce mâncăm, oboseala se face simţită şi adormim... A doua zi dimineaţa ne pregătim de plecare. Nu că mi-ar fi dor de oraş, dar aşa-i rânduit. Fiecare trebuie să ne întoarcem acasă, la treburile noastre.

     Tare bine mi-o prins tura asta...Cum ziceam şi la început, aveam nevoie de ea. Din orice ieşire rămâi cu ceva. Fie că-s peisaje faine, întâmplări interesante, ele îţi rămân în suflet. Sper să nu mai fie o pauză aşa de lungă până ies iar la pădure.
     Numa bine!